Cartea săptămânii – Ucigași fără chip

Ziua bună tuturor! Am citit intens în ultima perioadă și am alternat genurile, astfel că am rămas în urmă și cu seriale, și cu socializarea. Nu că m-aș plânge, am planuri mari pentru perioada ce vine, deci recuperez puternic. Azi vreau să vă vorbesc despre un nou autor nordic, pe care chiar mă mir cum l-am ratat până acum. Ucigași fără chip face parte din seria inspectorului Wallander, care e, conform tiparului, un polițist distrus pe interior.

Henning Mankell reușește să ilustreze câteva scene de o brutalitate înfiorătoare, mai ceva decât în romanele Camillei Lackberg. Dar merită, povestea e interesantă. Totul începe cu asasinarea unui bătrân într-un mod extrem de violent și asaltarea soției acestuia. Și ea moare, dar nu înainte de a pomeni cuvântul ”străin”. Asta duce la violențe rasiale extreme, mai ales că în acea perioadă era în zonă o tabără de imigranți. Presa accentuează rasismul și conduce și ancheta pe căi greșite.

Ce mi s-a părut un pic tipic e exact modul în care e descris inspectorul Wallander. Era imposibil să fie un tip ok, fără niciun cusur. Despărțit de soție, fiica sa nu-l agreează, tatăl său nici atât, nu duce o viața prea fericită. Și el trebuie să țină totul departe de acțiuni sale profesionale. Cu toate acestea, reușește destul de bine s-o facă, nu se dă bătut, iar ancheta are un final neașteptat. Totuși, pentru un roman polițist, mă așteptam la mai multe detalii. Descrierile sunt ceva mai multe la începutul cărții, dar apoi se estompează, iar autorul trece telegrafic prin acțiune. Mi-ar fi plăcut să mă țină în suspans mai mult și să aibă un alt mod de a dezvălui cine e vinovatul și cum s-au întâmplat lucrurile.

Cartea nu este foarte groasă și nici foarte complexă. În afara începutului, nu prea-ți pune minte la contribuție. Mă așteptam un pic la altceva, mai ales după ce am citit descrierea de pe copertă. Dacă n-ar fi fost finalul abrupt… poate că era altceva. Oricum, se putea clar și mai rău. Și ideea mi-a plăcut, oricum, imigranții nu au mai fost folosiți până acum în cărțile citite de mine ca motiv.

Ucigași fără chip a fost o carte destul de ok, dar mai trebuie să aleg câteva titluri de-ale lui Mankell ca să-mi pot forma o părere mai amplă. Voi ați citit vreo carte de-a sa?

Recenzie – PS: Te mai iubesc și-acum

Știți că mai am perioade în care dau deoparte cărțile polițiste sau horror și mă apuc de citit ceva ușurel, de adolescenți. Ei bine, anul trecut am citit Tuturor băieților pe care i-am iubit și mi-am adus aminte de adolescență. Acum am găsit și continuarea, PS: Te mai iubesc și-acum, deci curiozitatea mea a fost mai mare decât de obicei. Ca să vă aduceți aminte despre ce vorbesc, Lara Jean a scris câte o scrisoare fiecărui tip pe care l-a plăcut, iar sora ei mai mică le-a expediat. Frumos, nu?

Volumul doi se concentrează strict pe relația ei cu Peter, unul din băieții vizați. Dar dilemele Larei nu se opresc aici, pentru că apare și John, un alt băiat din trecutul ei. Ea îl învinovățește pe Peter că nu se poate rupe de Genevieve, fosta sa, iar John îi mărturisește că o place, ceea ce nu-i face viața mai ușoară.

E o carte atât de plăcută și atât de copilărească, chiar dacă intervine în fapt și ”prima dată”, cu toate consecințele sale. Totuși, nu poți rata inocența iubirii din liceu, fiorii aceia și problema de a alege un singur băiat, deși inima ta e cam împărțită în două. Da, cred că volumele astea două mi-au trezit amintiri frumoase. Și poate nu neapărat amintiri, poate fiecare din noi are o dilemă proprie, poate fiecare are dorințe pe care nu le exprimă sau ceva de genul ăsta. Uneori e bine să te rupi de realitate și să te mai lași dusă de val. E adevărat, în liceu nu ai probleme mari, nu ai grija zilei de mâine, nu ești legat de nimeni ireversibil.

Pe măsură ce crești, însă, ai altte obligații. Dar măcar atât putem face și noi – să visăm. Am stat cu sufletul la gură până-n ultimele pagini să văd pe cine alege Lara Jean. Și nu mi-a părut rău. Deși poate că aș fi încercat și altfel… Acum vorbesc din perspectiva omului matur, dispus să încerce orice, mai degrabă să-i pară rău că a făcut decât că nu. PS: Te mai iubesc și-acum e o continuare potrivită și binevenită!

Voi ați citit aceste cărți? Cum vi s-au părut? Credeți că e mai ok Tuturor băieților pe care i-am iubit sau PS: Te mai iubesc și-acum?

Recenzie – Viața e ușoară, nu-ți face griji!

E duminică seara, în ziua de Florii, totul e la locul lui, ne-am retras fiecare la casa lor, așa că nu văd ce mod mai plăcut de a petrece timpul aș găsi decât cu o carrte în brațe. Și pentru că zilele trecute v-am povestit un pic despre Oamenii fericiți citesc și beau cafea, astăzi e timpul pentru partea a doua, Viața e ușoară, nu-ți face griji.

Al doilea volum continuă povestea Dianei întoarsă la Paris. Felix încearcă în disperare s-o cupleze cu diverși domni, dar ea nu-și găsește Făt-Frumosul, ci continuă să se gândească la Edward. Până la un moment dat, când îl întâlnește pe Olivier. Acesta este exact genul de om pe care și l-ar dori lângă ea. Este calm, răbdător, o înțelege și o iubește, mai presus de orice.

Dar cum niciodată nu e atât de simplu pe cât pare (în cărți, că-n realitate e ori albă, ori neagră), Diane îl întâlnește pe Edward în Paris, în cadrul unei expoziții. Așa află că Agnes este bolnavă și hotărăște să meargă iar în țara unde a învățat să iubească din nou. Bineînțeles, Edward e omniprezent, doar că apare și un copil în peisaj…

Nu vă spun mai mult, ci vă invit să citiți cartea. Da, e adevărat, nu e o capodoperă, nicidecum un fenomen, dar este o carte simplă și frumoasă. Este strict o poveste, în general, viața e mai complicată decât atât, iar dragostea nu așteaptă prea mult timp.  Dacă știi să profiți, bine. Dacă nu, a doua șansă e mai rară. Totuși, tocmai simplitatea cărții mi-a plăcut. Și ocazia oferită pentru a visa cu ochii deschiși. Eu am fost foarte curioasă în ceea ce privește povestea lor și chiar am vrut să văd cum se termină. Nu e nimic wow, sunt doar pagini frumoase, numai bune de citit într-o după-amiază liniștită.

Viața e ușoară, nu-ți face griji nu e vreo noutate în lumea literară, ci e încă o poveste despre suflete pereche și iubiri care se găsesc indiferent de circumstanțe.

Recenzie – Oamenii fericiți citesc și beau cafea

Am tot căutat cartea asta de ceva timp și chiar eram curioasă de ea, ținând cont că îmbina două pasiuni de-ale mele – cafeaua și cărțile. Titlul a fost decisiv în alegerea cărții, deși nu am citit mai nicio descriere până nu am dat de ea. Deci habar n-aveam ce gen e, despre ce e vorba, cât de amplă e. Oamenii fericiți citesc și beau cafea mi s-a părut la început mai mult o filosofie, un mod de viață, nu am pornit de la premisa că e doar o carte.

Diane este o femeie ce pierde ceea ce este mai important în viața ei – pe fiica ei, Clara, și pe soțul ei, Colin. Aceștia mor într-un accident rutier și viața ei pare că s-a sfârșit. Diane se neglijează pe sine, refuză să meargă mai departe, nu se mai ocupă nici de cafeneaua ei – Oamenii fericiți citesc și beau cafea, de unde și numele cărții. Credeam că ea e dependentă de cafea și de cărți, dar numele vine de la afacerea interesantă pe care a pus-o pe picioare. Prietenul ei cel mai bun, Felix, e alături de ea non-stop, dar asta nu ajută.

Totul se schimbă într-o clipă, când ea decide să-și onoreze cumva soțul și decide să plece în Irlanda, o țară pe care el își dorea s-o viziteze. Felix încearcă să o împiedice, dar Diane e neclintită. Acolo o întâlnește pe Agnes și pe soțul ei, Jack, care îi oferă un loc unde să stea. Irlanda o fascinează destul de repede și aici învață să lase durerea în urmă. Bineînțeles, cum dragostea e omniprezentă, trebuie să apară și aici un element perturbator. Și asta chiar în persoana nepotului bătrânului cuplu, Edward. Inițial un om arogant și foarte dificil, acesta se transformă încet în prezența pariziancei. Lucrurile se cam precipită atunci când apare fosta lui, Megan, iar Diane e pusă în fața unei alegeri. Oare unde se va îndrepta? Va alege să rămână în trecut sau să zboare spre viitor?

Subiectul cărții se leagă în special de puterea de a depăși momentele dificile. Îmi place evoluția Dianei, felul în care învață să facă față și cum împacă amintirea celor dispăruți cu ceea ce trăiește în prezent. Nu uită, dar nici nu mai rămâne în trecut. Și cum o mână spală pe alta, cred sincer că prezența lui Edward era necesară. Și el este un personaj destul de misterios, dar potrivirea cu Diane îi dă și cititorului o stare de bună dispoziție și de melancolie.

Oamenii fericiți citesc și beau cafea este o carte destul de simplă, nu filosofia care credeam în primul moment. Doar că este scrisă atât de fain și de cursiv, încât e imposibil să n-o îndrăgești. Nu ai nevoie de mai mult de 2 ore pentru a parcurge acțiunea. Și sigur vei tânji și după al doilea volum! Voi ați citit-o?

Cei mai buni hamburgeri – Editura Casa

Am deja mai bine de o lună de când am primit această carte de la Editura Casa și, rușine să-mi fie, am rătăcit-o prin bibliotecă. Deși am fost entuziasmată de ea și am răsfoit-o imediat ce am primit coletul, nu știu de ce nu am pus în practică rețetele mai repede. Ah, da… Să fi fost de vină dieta? Dar zilele astea am dat peste ea și m-am hotărât că e cazul să pun câte ceva în practică. Și pentru că am rețetele celor mai buni hamburgeri, am renunțat la cei gata făcuți din supermarket, pe care-i luam de obicei.

Cei mai buni hamburgeri prezintă diverse rețete, atât clasice, cu carne, cât și cu legume sau pește și fructe de mare. Combinațiile mi s-au părut inedite, dar sunt sigur că toate-s geniale. În ea puteți găsi rețete de chifle, de hamburgeri propriu-ziși, de sosuri sau de salate cu care se pot servi.

Deși nu aveam toate legumele din lume la dispoziție, am decis să fac un hamburger ca la mama lui. Am trișat puțin – am luat hamburgeri de vită din magazin, dar nu am lăsat cele două bucăți așa, că oricum erau imense, ci le-am divizat în patru. Astfel mi-au ieșit 4 burgeri medii. I-am pus în tigaie la făcut, iar când i-am întors, le-am pus și-o felie de brânză pe deasupra, să se topească. De obicei îi trânteam pe cei gata făcuți între 2 felii de pâine și una de brânză și-i băgam la sandwich maker. Acum i-am pus tot între două felii de toast, că am uitat să iau și chifle, am pus ketchup și maioneză, plus castravete murat și câteva fâșii de ardei iute.

Rezultatul? O bunătate! M-am convins, de acum e musai să iau carne și să îi fac chiar eu, să nu-i mai încerc pe cei din comerț. Sunt mult mai sănătoși, știu exact ce pun în ei și îi pot personaliza, să spun așa, după bunul plac.

Chiar dacă hamburgerii nu sunt cea mai sănătoasă opțiune, eu zic că merităm câte un răsfăț din când în când. Voi ce rețete de hamburgeri ne propuneți?

Cartea săptămânii – Îmblânzitorul de lei

Azi vreau să vă vorbesc despre o carte pe care o am de la Crăciun, dar pe care n-am apucat să o citesc neam, fiind ocupată cu altele. Și asta nu mi-a priit, mai ales că e vorba de ultima carte a Camillei Lackberg, deci vă dați seama că i-am dat târcoale de când am văzut-o în biblioteca mea. Îmblânzitorul de lei este a noua carte a seriei Fjallbacka și continuă aventurile Ericăi Falck.

O fată dispărută de acasă apare în fața unei mașini, care din păcate n-o mai poate evita. Totuși, anchetatorii găsesc răni dinainte de acest accident și încep să caute făptașul. Bineînțeles că Patrik, soțul Ericăi, conduce investigația și se folosește de toate pistele posibile, dar fără rezultat.

Pe de altă parte, Erica începe să scrie o carte despre Leila, o femeie care și-a ucis soțul și își ținea fetița captivă în beci. Ea nu înțelege cum a putu face acest lucru propriei sale fiice, dar descoperă că șine sub pat o cutie cu tăieturi din ziare despre disparițiile recente ale unor fete, printre care și Victoria, fata ucisă în accidentul de mașină. Care e legătura între fete și Leila, asta rămâne un mister, ce va fi descifrat de către Erica pe parcurs. Ancheta nu ar evolua fără Erica, deși ea pare că se bagă peste tot și îl pune uneori pe Patrik în situații mai mult decât jenante. Dar adevărul e că e de un real folos și ea poate vedea lucruri care celorlalți le scapă.

Acțiunea este scrisă exact așa cum ne-a obișnuit Camilla Lackberg – pe două planuri. Între ceea ce se întâmplă în ziua de azi, sunt intercalate și pagini din trecut, din perspectiva Leilei. Ea practic își amintește întâlnirea cu Vladek, soțul ei și dresor de lei, dragostea dintre ei și problemele care au început să apară și au dus la crimă.

Stilul e inconfundabil, îți dai seama destul de repede că e vorba de această autoare, are câteva elemente unice. Îmi era dor de o carte de-a ei și chiar sper să nu fie ultima. De fapt, chiar sper să mai apară și la noi noutăți ale autorilor nordici, care sunt foarte prolifici.

Voi ați citit Îmblânzitorul de lei? Ce părere vă face această carte?

Recenzie – Reînvierea (Tucker Malarkey)

Când am ales Reînvierea din oferta celor de la Libris, mi se părea o carte interesantă, cel puțin din descrieri – între Codul lui Davinci și Pacientul englez. Pe cea de-a doua n-am citit-o, dar Codul lui Davinci m-a atras, așa că am vrut să-i dau o șansă. După ce am început să citesc, am constatat că nu o mai pot lăsa din mână. Bazată pe descoperirea Evangheliilor de la Nag Hammadi, mi-a plăcut în primul rând faptul că o parte din personaje au existat, iar cartea se bazează pe fapte reale.

Acțiunea începe atunci când Gharles Bastien, un cercetător renumit, este găsit mort în biroul său. Gemma, fiica sa, vine în Egipt pentru a-i lua lucrurile personale și a afla ce s-a întâmplat de fapt. Aici este găzduită de prietenul tatălui său, David Lazar, care are doi fii, cum nu se poate mai diferiți – Michael, fost pilot în război, rămas fără un picior, și Anthony – prieten cu Bastien și cercetător, cunoscător al limbii copte (primii creștini). În căutările sale, Gemma descoperă că tatăl ei avea cunoștință de anumite Evanghelii care au fost excluse din Biblie încă de la începutul creștinismului, pentru că mai-marilor bisericii nu li se părea verosimile.

Gemma se implică și într-o poveste de dragoste cu Michael, pe care nu prea reușește să-l tempereze, dar îl convinge să meargă la un medic renumit pentru o nouă proteză.Bineînțeles că pe urma Evangheliilor mai sunt și alte persoane, printre care și Anthony, așa că Gemma se află într-un oarecare pericol. Totuși, ea nu pare să conștientizeze acest lucru și este decisă să afle ce s-a întâmplat cu tatăl ei. Asupra sa planează și bănuiala că acesta nu a avut parte de o moarte naturală.

Reînvierea este o poveste foarte interesantă, iar Tucker Malarkey chiar reușește să lege detaliile în așa fel încât să nu te plictisească. De multe ori, aceste cărți obosesc prin multitudinea descrierilor. La aceasta, însă, nu e cazul. Face cinste literaturii și pentru cine vrea o carte din categoria beletristică presărată cu personaje din realitate, pe care le găsim listate la sfârșitul cărții, mi se pare o alegere bună! Deși este încadrată la genul horror, vă spun sincer că nu are nimic de-a face cu el.

Cred că Reînvierea merită citită atât prin prisma poveștii de dragoste și a complicațiilor ce derivă din ea, cât și pentru substratul istoric și teologic.

Recenzie – Suge-o, Andrei! (Andrei Ciobanu)

Se pare că Ramona și-a făcut treaba, deci al doilea volum scris de Andrei Ciobanu trebuia să se axeze pe altcineva. Și cine ar fi fost mai potrivit decât el însuși? Pentru că dacă ți se pare că o tot dai în bară, atunci probabil cam așa e. Continuarea best-sellerului Suge-o, Ramona!, care a stârnit destule controverse și a indignat multă populație, dar a și făcut oameni care n-au mai deschis o carte de ani buni s-o citească, e poate la fel de neverosimilă și de amuzantă.

Nu vă așteptați la o carte mai cuminte. Pentru că n-o s-o găsiți. Andrei, după cum v-ați învățat, nu scrie pentru pudici. Ba sincer vorbind, am impresia că e mai scandaloasă decât prima. După despărțirea de Anemona, omul o caută în orice fată. Și bineînțeles, n-o găsește. Dar bomba pică atunci când ea-i cere să se întâlnească pentru o veste mare. Instantaneu m-a dus gândul la o sarcină. După spusele lui, și el gândea la fel. S-a dovedit, însă, că adevărul era un pic mai cred pentru el – Anemona s-a logodit. Asta clar îi pune capac, dar nu o poate respinge. E ca un magnet. Dar totuși, situația nu e prea ok. Deci, Suge-o, Andrei!

Multe, multe scene de sex. Mie mi s-au părut mai multe și mai amănunțit descrise decât în primul volum. Dar și multă introspecție. Adică tipul vorbește cu el destul de mult. Prea mult, după părerea mea, pentru un băiat 😀 Glumesc, desigur. Aș vrea să fie mai mulți tipi așa. La un moment dat, Andrei pare destul de feminin, dar în general, zic eu că suferința are darul ăsta. Totuși, cartea e mega amuzantă, am avut mai multe accese de râs, iar Mr. stătea uimit lângă mine și-mi zicea să-i spun și lui ce se întâmplă, de ce râd așa.

Una peste alta, cartea e super ok, mi-a plăcut. Finalul m-a lăsat în ceață și tare-aș vrea să știu cum stă treaba, până la urmă. Un volum trei o apărea? Cine știe! Doar Andrei. Oricum, ca multe alte cărți din literatura contemporană, clar nu e pentru toată lumea. Am aceleași recomandări ca la primul volum – nu o citi dacă nu ești deschis și nu accepți ceva cuvinte sau acțiuni mai neortodoxe.

Și n-o judeca! Nici cartea, nici personajele! Suge-o, Andrei! este pentru mine o idee mai bună decât primul volum, dar totuși foarte diferită, întrucât acțiunile au loc la maturitate.

Recenzie – Femei periculoase

Ziua bună tuturor! Azi vreau să mai ”citim” o carte, și anume Femei periculoase vol. 1, antologia scoasă de George R.R. Martin și Gardner Dozois. Da, e chiar autorul Game of Thrones, de la care am mai citit și antologiile Străzi întunecate 1 și 2. Se pare că nu are stare, să zic așa, și scoate cărți pe bandă rulantă. Se apropie noul sezon din Game of Thrones, dar mai degrabă aș vrea și continuarea cărților, pentru că am ajuns la final cu tot ce a fost tradus în România. Poate cineva se va îndura și de noi până la urmă. Dar să revenim la subiect.

Destul de mulți autori și-au unit forțele în acest volum, din diferite genuri literare. Adică nu vă așteptați să găsiți doar povestiri SF sau horror. Nu, de exemplu, Halal Desperado! aduce un pic a western, este vorba despre o tipă care este practic vânată de mai multă lume pentru recompensă. Și oricât nu mi-ar plăcea mie westernurile, aici, jos pălăria, Shy este o femeie de nota 20, bătăioasă și puternică, indiferent de probleme.

Sau m-a lăsat inima este destul de ambiguă, mi-a adus aminte de Fata dispărută. Pare că se leagă o intrigă la fel de ciudată și că o mamă și-a făcut copila să dispară, toți o cred nebună. Oare care e adevărul, până la urmă? Mâinile care nu există este o povestire SF, din altă lume, ceva cu oameni hibrizi, cu cara, o specie tabu, e destul de interesantă. Și eu nu citesc SF de obicei, chiar nu mă atrage deloc. Dar povestirile din antologia asta au fost chiar ok.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut Raisa Stepanova și Umbre pentru tăcere în codrii iadului. Raisa Stepanova spune povestea unei femei pilot din timpul celui de-al doilea război mondial, o poveste care te încurajează să speri la mai mult și să iei ceea ce-ți dorești de la viață, nu doar să aștepți. Iar Umbre pentru tăcere în codrii iadului este tot un SF împletit cu horror, era imposibil să nu-mi placă. Se pare că umbrele pot fi și ele foarte periculoase dacă nu știi cum să le îmblânzești.

Primul volum din Femei periculoase îl găsiți la editura Nemira și mai presus de faptul că e apariție ”caldă”, e un mix de genuri, care merită studiat!

Recenzie – Suge-o, Ramona! (Andrei Ciobanu)

Am citit prima dată această carte acum vreo 2-3 ani, când a apărut, cum mai toată lumea poate a făcut-o, pe net. Acum, apărând volumul doi, am zis că vreau să le am pe ambele în bibliotecă. Adică, să mai și rămâne ceva în urmă. Aleg doar cărțile care cred că merită. Și Suge-o, Ramona!, în ciuda titlului, zic eu că e o carte care chiar merită. Adică, nah, dincolo de povestea semi-amuzantă, mai are și ceva frânturi din viață.

Pe Andrei Ciobanu e imposibil să nu-l știți. Adică eu am luat mai mult contact cu el, să zic așa, dincolo de carte, la radio. Ascultam mai ales înainte, când eram la vechiul job, matinalul de la Kiss Fm, cu Sergiu și Andrei. Mi se părea funny, muzică ok, cât de cât, și mai și râdea de una-alta. Acum, mai rar, e adevărat, nu apuc dimineața să mai ascult radio. Dar totuși, omul face stand-up, e imposibil să nu știți cine e. Ba chiar pe 4 știu că a fost și la noi pentru promovarea cărții, dar n-am apucat să merg pentru că, logic, eram la muncă.  Dar să vă spun despre carte.

În primul rând, dacă sunteți pudici sau ceva de genul, Suge-o, Ramona! nu e pentru voi. Asta clar! Adică limbajul e liber, deci dacă știți că vorbiți frumos, manierat și nu scăpați nicio înjuratură, n-o recomand. Nu e pentru oameni prea… nu știu cum să mă exprim. Puritani, să zic așa. În al doilea rând, nu judecați cartea după titlu, întâi citiți-o. Țin minte că acum x ani, când am citit-o, am râs de m-am prăpădit. Am terminat cartea în maxim 3 ore, știu că Mr. era plecat la forbal, dar eu fost cele mai amuzante 3 ore din viața mea. Chiar merită din punctul ăsta de vedere.

Nu e poveste propriu-zisă, dacă vă așteptați să găsiți ordinea clasică – cine, ce, unde, cum, de ce, nu e chiar așa. Adică intriga rămâne Ramona, că de la ea pleacă toate (și rele, și bune), dar nu e construcția clasică. Aș putea spune că e mai mult un jurnal. Și o să faceți cunoștință și cu Ramona, și cu Anemona, și cu Alina, și cu Carmina, și cu Iustina, și cu Carla, să nu uităm de ea. Nu-mi pasă dacă întâmplările sunt adevărate sau nu, mi-am pus și problema asta, dar sincer, trecerea asta de la băiat la bărbat e destul de fain construită. Și Ramona rămâne veșnic prezentă, ca să vă dați seama cât de intensă poate fi o obsesie adolescentină.

Așa că dacă aveți chef de o carte contemporană și sunteți open-minded, Suge-o, Ramona! poate fi o alegere bună! Dar v-am zis, nu vă așteptați la ceva cuminte!

Recenzie – Ruinele (Scott Smith)

Nu pare, dar să știți că-n ultima vreme am avut un spor la citit ceva de speriat. Poate și pentru că am rămas în urmă și de când cu muntele și alte chestii care m-au ținut departe de cărți. Acum, uitându-mă pe Goodreads, sunt cam cu 4 bucăți în urmă pentru a-mi atinge obiectivul. Deci trebuie luate măsuri urgente. Am făcut pași timizi săptămâna asta și trebuie să vă povestesc despre Ruinele lui Scott Smith.

Cartea începe cu patru tineri – Amy, Jeff, Eric și Stacy, care pleacă într-o călătorie în America de Sud. La destinație întâlnesc câțiva greci și un neamț, Mathias. Nu-și cunosc unul altuia limba, cel puțin cu grecii, dar cumva, reușesc să se înțeleagă. Mathias le cere ajutorul și compania pentr a-și căuta fratele. Se presupune că acesta a întâlnit o fată care făcea parte dintr-un grup de arheologi și au mers să studieze niște ruine. Așa că îi convinge pe cei 4 să meargă cu el.

Inițial, nu descoperă locul cu pricina, iar mayașii încearcă să-i împiedice să ajungă acolo. Dar ei insistă și găsesc un deal de pe care nu vor mai reuși să mai plece. Acum, localnicii îi împiedică să coboare și ei obesrvă o plantă destul de suspectă, cu lujeri mari, care par că reacționează la orice acțiune a lor. Treaba se complică atunci când grecul care a acceptat să meargă cu ei, Pablo, coboară într-o fântână de unde se auzea un telefon și cade, fracturându-și coloana. Urmează clipe de groază, speranța că ceilalți 2 greci vor veni să-i salveze, goana pentru supraviețuire și o disperare fără margini. Unde mai pui că găsesc cadavrul fratelui lui Mathias, pe jumătate mâncat, plus alte corpuri. Se pare că planta devorează tot ce-i stă în cale și este atrasă de materia organică.

E complicat să încerci să scapi dintr-un loc de genul, cu o plantă diabolică pe urmele tale. Dar sunte de părere că Ruinele ar fi putut avea un alt fir narativ. Mi-au plăcut descrierile, personajele sunt complexe, acțiunea e destul de reală și descrie destul de bine frică dintr-o situație de genul. Ce nu mi-a plăcut, însă, deloc este lipsa istoriei. Pe copertă scrie că e vorba de un loc unde se desfășurau sacrificii acum o mie de ani. În carte nu se pomenește acest aspect. Nu știu ce e cu acel loc, de ce e așa cum e, ce e cu planta. Tinerii nu reușesc să comunice cu localnicii, necunoscându-le limba, dar cred că asta ar fi sporit atractivitatea. Adică chiar mi-au fi plăcut să aflu ce e cu dealul ăla. Ceva gen descrieri din trecut, o poveste, un mit, o fantezie, măcar. Dar în carte… pauză. Nimic.

Ruinele putea fi o carte deosebită dacă avea și acea ”poveste”.

Așa, e o carte obișnuită pentru genul ei, o luptă disperată pentru supraviețuire. Într-adevăr, acțiunea pare reală, trăiești ce e în carte. dar mi-ar fi plăcut și ceva mai mult. Așa că dacă aveți poftă de o carte horror, să știți că veți fi datți un pic peste cap.

Vouă vă plac cărțile de genul sau preferați ceva mai soft?

Cartea săptămânii – Ce-am găsit al meu să fie

Săptămâna trecută am avut surpriza de a primi un nou colet de la editura Nemira. Se anunțaseră ceva noutăți editoriale, dar nu mă așteptam chiar la ele. Dar, ce să vezi – în mâinile mele a picat chiar partea a doua a seriei Bill Hodges e lui Stephen King. Și asta n-a putut decât să mă bucure, pentru că omul ăsta scrie repede și bine, nu mă lasă să aștept prea mult. Aici găsiți recenzia primei părți, Mr. Mercedes, iar acum, să vă povestesc despre Ce-am găsit al meu să fie.

Stephen King începe cartea asta în forță – îl așează pe John Rothstein pe un piedestal – scriitorul perfect, creatorul lui Jimmy Gold, idol pentru multă lume, se retrage și nu mai publică nicio continuare a aventurilor acestuia. Fapt care-l înfurie pe Morris Bellamy, care plănuiește un jaf, împreună cu alți doi prieteni. Furtul degenerează, iar Morris nu pleacă doar cu banii, ci și cu manuscrisele scriitorului. Scapă și de cei doi parteneri, iar a doua zi se trezește la închisoare, însă din cu totul alt motiv – viol. Înainte, însă, apucă să îngroape banii și caietele.

Pete Saubers, un adolescent, găsește peste 30 de ani cufărul plin cu bani și caiete. Familia sa trece printr-o perioadă destul de grea, tatăl său fiind una din victimele lui Mr. Mercedes. Și cum toate trebuie să se lege, el începe să trimită anonim bani familiei sale, iar când aceștia se termină, încearcă să vândă manuscrisele. Din păcate, iesei din închisoare și Morris, care își vrea comoara înapoi. Și aici intervine bătrânul Bill Hodges și gașca sa de asociați.

Obsesia lui Morris pentru Rothstein este periculoasă, el vrea ca scriitorul să facă povestea lui Jimmy Gold după cum vrea el, iar când acesta refuză, nu ezită să-l omoare. De fapt, nu ezită în ceea ce privește pe nimeni, el vrea acele caiete și nu se va opri până nu se va întâmpla așa. Morris e un psihopat periculos, iar Pete se metamorfozează miraculos de la un copil nevinovat la adolescentul care știe că trebuie să facă orice pentru a-și apăra familia.

Stephen King nu m-a dezamăgit nici de data asta, în mod cert! Adică mă așteptam la o poveste simplă în esență, dar cu o doză de suspans. Obsesia lui Morris și dorința lui Pete se întrepătrund și cineva trebuie să iasă basma curată din toată povestea.

Ce-am găsit al meu să fie o găsiți la editura Nemira și chiar merită. Ba și Mr. Mercedes, dacă nu îl aveți deja! Abia aștept să văd unde ne mai transpune Stephen King în partea a treia!

Cartea săptămânii – Dieta iubitoarelor de ciocolată

Clubul iubitoarelor de ciocolată a fost o revelație pentru mine. O carte despre prietenie, femei, aventuri și multă ciocolată a fost ceva de vis! Recunosc că de multe ori am cam înghițit în sec, atunci când fetele îi tot dădeau înainte cu Mars, praline și trufe, dar m-am abținut să nu devorez toate proviziile pe care le aveam prin casă. Dar mi-au plăcut și poveștile lor, pe care le găsiți aici, așa că al doilea volum, Dieta iubitoarelor de ciocolată, a ajuns la mine în mod firesc.

Lucy are o relație cu șeful ei, care a plecat în Australia pentru o perioadă. De ce nu e și ea acolo? În timpul unor jocuri pasionale, lucrurile s-au încins prea mult și ea a căzut, accidentându-se destul de serios. Totuși, în preajma Crăciunului, nu mai are niciun semn de la el, nu îi mai răspunde la apeluri, iar la un moment dat cineva deschide camera de la calculatorul acestuia, iar Lucy vede un bărbat împreună cu o tipă destul de hot, așa că își imaginează ce e mai rău. Rezultatul … o dă în bară rău de tot! Fostul iubit revine în peisaj și ea face prostia de a se culca cu el. Bineînțeles că logodnicul ei reapare, iar ea îi mărturisește trădarea. Vă imaginați ce se întâmplă. Așa se ajunge la nunta lui Lucy cu Matthew. Mai multe nu vă spun în ceea ce o privește.

Chantal continuă încercările de a se împăca cu soțul ei, aducând în discuție problema unui copil. Ironia sorții face ca ea să rămână însărcinată, dar să nu știe cine e tatăl. Să vedem cum va reacționa soțul ei… Autumn continuă să aibă probleme cu fratele ei dependent de droguri, de fapt, se iscă o adevărată aventură. Nadia mai dă o șansă căsniciei sale, dar lucrurile iau o turnură mult mai gravă.

Și partea a doua este foarte, foarte faină! Mie mi-a plăcut mai mult ca prima, dacă mă credeți, dar fiecare are farmecul ei. Aici se axează foarte tare pe povestea lui Lucy, iar mie chiar mi-a plăcut să urmăresc frământările ei în legătură cu cei doi bărbați. Cred că e o situație în care fiecare din noi s-a regăsit, prinsă între fostul și actualul. Bine, nu băgăm nunta în ecuație, dar ca idee.

Dieta iubitoarelor de ciocolată o găsiți la Editura All și merită citită pe nerăsuflate! Prietene, ciocolată și aventură – combinația perfectă!

Recenzie – Nuntă în decembrie

Săptămâna trecută am primit de la Editura All două cărți pe care le-am ales diferite de genul meu clasic polițist. M-am reprofilat. De la ei nu îmi aleg decât cărți de dragoste, chick-lit-uri sau cu totul altceva. Pentru că, după cum vă spuneam, vreau să diversific. Și până acum am făcut alegeri chiar foarte bune, nu pot să mă plâng! De data asta trebuie să vă povestesc despre Nuntă în decembrie, o carte destul de emoționantă.

Nu vă așteptați la o singură poveste, ci la mai multe. Cartea descrie întâlnirea unor colegi de liceu după 20 de ani. De fapt, motivul principal al acestei întâlniri este nunta dintre Bill și Bridget, foști iubiți din timpul școlii, care s-au reîntâlnit după mulți ani. Bridget, din păcate, suferă de cancer la sân, de unde și decizia ciudată de a se căsători. Nunta are loc la hanul Norei, fosta soție a unui cunoscut scriitor. Aici apar Harrison, cel mai bun prieten al iubitului Norei din liceu (îndrăgostit dintotdeauna de aceasta), Agnes, singura rămasă în locurile natale, Rob, un cunoscut muzician, despre care nimeni nu știa că este gay, și Jerry, un tip bogat, dar cu o căsnicie ratată.

Momentul nunții, boala care plutește în aer și despre care nimeni nu vrea să vorbească, dezvăluirile care au loc după atâția ani de la terminarea liceului, împreună cu vina tuturor din noaptea în care Stephen a dispărut în apele mării, beat fiind, toate duc la o atmosferă încinsă, tensionată. Ies la iveală pasiuni vechi, poveșttăinuite, amoruri de care nimeni nu știa. Și totul devine și mai trist atunci când petrecerea se termină și toți trebuie să plece.

Cartea e emoționantă din perspectiva întâlnirii după atâta timp. Ce mă enervează, însă, e că finalul e în pom. Dacă o veți citi, veți înțelege la ce mă refer. Dar personajele sunt construite bine, frumos, Nora și Harrison fiind preferații mei, de departe. Poate și din cauza atracției dintre ei, și din cauza secretelor pe care și le împărtășesc.

Nuntă în decembrie e clar o carte de citit în liniște, cu un ceai aproape. O găsiți pe site-ul editurii All și chiar cred c-o să vă placă!

Cartea săptămânii – Roza din Alexandria

Mă tot chinui să avansez cu cititul de câteva zile și parcă ceva m-a ținut pe loc. Dar și când am avut chef și timp, am dat gata o carte în 3 ore. Dar despre ea o să vă spun în zilele ce urmează, acum vreau să vă povestesc despre o carte care m-a cam chinuit, Roza din Alexandria, o carte polițistă, dar care mi-a dat ceva bătăi de cap.

Poate că Manuel Vazquez Montalban vi se pare cunoscut. Eu recunosc, habar n-aveam de existența lui dacă n-aș fi citit seria comisarului Montalbano a scriitorului italian Andrea Camilleri. Și tocmai pentru că personajul său a pomenit de omolgul său spaniol, așa am ajuns să cumpăr această carte. Dar stilul său nu e ca al autorului italian, ci parcă e exact pe dos. Nu același umor, nu aceleași descrieri, un stil mult mai dur și mai din topor. Personajul lui Montalban se numește Carvalho și este tot un gurmand declarat, dar nu are hazul lui Montalbano. Personal, ca și erou de roman, este destul de ciudat și nu merită acest statut.

Dar am început cu ce nu trebuie. Acțiunea se petrece în Spania, iar totul pleacă de la asasinarea unei tinere, Encarnacion, care este găsită ciopârțită. Familia sa vrea dreptate, iar detectivul Carvalho pleacă în căutarea adevărului. Totuși, povestea este mult prea complicată, mult prea ciudată și greoaie, eu am reușit cu greu să urmăresc firul narativ. Cartea nu e mare deloc, are în jur de 320 pagini, dar toată acțiunea are loc în vreo 50. Maxim. Stilul lui Montalban nu e chiar pe gustul meu.

În schimb, mi-au plăcut tare mult descrierile și miturile care se învârt în jurul rozei, care dă și numele navei implicate în această poveste. Și tocmai de aceea vă scriu un citat care mie mi-a plăcut foarte mult:

”Conform iubirii ideale, platonică și romantică, roza e simbolul femeii, căci implică ideea de perfecțiune. După mici investigații proprii, am constatat că e citată drept centrul mistic, metafora inimii, femeia iubită, paradisul lui Dante, emblema lui Venus. Are, de altfel, și o simbolistică legată de culoarea și numărul petalelor. Cea albă și cea roșie sunt antagonice. Roza albastră simbolizează imposibilul. Roza de aur, absolutul. Cea cu șapte petale face aluzie la șapte ca număr cabalistic: șapte direcții ăn spațiu, șapte zile ale săptămânii, șapte planete, șapte grade ale perfecțiunii. Dar poate că vă interesează mai mult cum apare simbolul rozei în mitul Frumoasei și Bestiei: o parablă frumoasă despre condiția femeii nesatisfăcute, dar poate că nu vă interesează această istorie.” 

Cartea în sine nu m-a dat pe spate. În schimb, recunosc că nu mă așteptam la deznodământ. Așa că, per ansamblu, a fost ok. Și rapidă, ușor de citit. Pentru o carte polițistă, zic că Roza din Alexandria și-a făcut treaba!