Ziua bună, oameni frumoși! Încep săptămâna exact în același mod ca pe cea anterioară – tot cu o recenzie de film. Ca niciodată, nu cred că am mai fost așa des la cinema într-o perioadă atât de scurtă. Oricum, după filmul de aseară, Chemarea străbunilor, m-am jurat că nu mai merg în viața mea la orice film ce implică animale. Am devenit mult prea emotivă și identific orice cățel cu Aki. Mă gândesc că el s-ar putea pierde sau ar putea păți ceva și acolo mi se taie filmul de tot… Merg la comedii, la acțiune, la orice… dar chestii gen dramă, mai ales cu căței, no way. Am plâns de m-am umflat!!! Nu râdeți, că vorbesc serios!

Bazat pe romanul lui Jack London, Chemarea străbunilor spune povestea lui Buck, un câine de casă, care este răpit și vândut pentru a trage la sanie în goana după aur. În momentul în care un personaj îl lovește cu o bâtă, am zis că mă ridic și ies din sală, că eu nu mă uit la așa ceva. Noroc că a cam fost singura scenă violentă… Că altfel nu rezistam. Norocul lui Buck e că nimerește în echipa lui Perrault, un tip care duce corespondența până la capătul lumii.

Durerea pierderii unui stăpân nu se compară cu nimic…

Atunci când urmează să fie instalat telegraful, nu mai este nevoie de sănii pentru a transporta scrisorile. Așa că Buck și haita lui sunt abandonați și așteaptă alt stăpân… Este extrem de dureros tot procesul, mi se pare o cruzime să lași niște câini pur și simplu. I-ai luat, îi ții. Nu te juca cu ei… Bine, Perrault nu avea nicio vină, dar totuși. Durerea e imensă pentru blănoși!

Urmează alte aventuri dureroase, dar Buck își găsește un stăpân cumsecade. Cu el pleacă într-o călătorie minunată spre capătul lumii, în care Buck se redescoperă. Sălbăticia stă la baza tuturor creaturilor din lume. Toți am trăit acolo înainte de a ne ”domestici” sau ”emancipa”, spuneți=i cum vreți.

Am plâns groaznic… am plâns de ciudă că Buck se transformă, deși mă bucuram pentru el. Am plâns de groază când am văzut câtă violență era și încă este împotriva animalelor… Am plâns pur și simplu pentru că știu că eu aș înnebuni de durere fără Aki. Degeaba ziceți că sunt doar niște animale… nu e așa! Sunt suflete cu care mâncăm, dormim, ne jucăm, sunt precum copiii noștri. Ei sunt dependenți de noi. Noi suntem dependenți de ei. Emoțional vorbind. Chemarea străbunilor e un film frumos, dar trist. Cine se știe în aceeași situație ca mine, sensibil peste poate când vine vorba de animăluțe, vă recomand să îl vedeți acasă!

3 Replies to “Recenzie de film – Chemarea străbunilor (2020)

  1. eu abia astept sa vad Chemarea Strabunilor, desi sunt sigura ca o sa plang maxim. Si eu ma emotionez repede la povestile cu catei, vorba ta, parca mai tare de cand il am pe Piki.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *