Seara e dedicată lecturii. Ziua nu îmi mai permit s-o lălăi de nicio culoare, sunt ocupată de la 8 la 8 seara, dar când mă pun în pat nici nu mă gândesc să nu citesc măcar 20-30 de pagini. Aseară am terminat a treia carte din coletul de la Nemira și am început-o pe ultima. Deși mă gândeam la început că va dura mai mult, mai greu e să scris decât să citesc un morman de cărți. Azi vă povestesc despre volumul 4 din seria comisarului Montalbano, și anume Sunetul viorii.

sunetul-vioriiTot auzisem de seria asta, cred c-a și fost la un ziar sau ceva de genul, dar nu mă atrăgea. Poate pentru că nici nu citisem în trecut cărți ale unor autori italieni și mă cam feream, nu știam cum scriu. Dar de la primul volum din această serie, cred că pe nr. 7 sau 8 l-am citit primul, sau ceva de genul, m-am îndrăgostit. Complet și iremediabil. Pentru că n-are cum să nu-ți placă comisarul Montalbano. Seamănă mult cu Backstrom din literatura nordică. Ambii sunt la fel de aroganți, de atotșitutori și de nesimțiți cu cei din jurul lor. Comisarul Montalbano mai puțin, recunosc. El e varianta o idee mai umană. Dar sarcasmul și umorul… n-ai cum să nu le remarci.

În Sunetul viorii, acțiunea debutează cu ciocnirea mașinii lui Montalbano cu un Renault Twingo parcat pe marginea drumului, lângă o vilă impunătoare. Acesta își lasă numărul de telefon pentru a plăti stricăciunile, dar după câteva zile constată că mașina e în același loc, fără ca cineva să fi văzut pagubele. Curios din fire, intră prin efracție în casă și observă cadavrul unei tinere femei, ucise prin sufocare.

Prin ocolișuri numai de el știute, fără a da de bănuit, reușește să pună poliția pe jar, pentru a se deschide o anchetă și a de descoperi cadavrul. Altfel, ar fi stat acolo mult și bine… Nimeni n-o putea căuta pe tânăra femeie. Sau dacă ar fi făcut-o, s-ar fi întâmplat destul de târziu. Așa că rolul poliției este de a descoperi ucigașul, fapt destul de complicat,  femeia nefiind din zonă. Ea era căsătorită cu un bărbat destul de în vârstă, dar căsătoria era de conveniență, și ea avea un amant deja cunoscut și de soț. Lucrurile se complică, iar Montalbano nu are nicio pistă, așa că trebuie să se lege de orice amănunt și să contacteze orice persoană care-i apare în cale.

După cum am spus, sarea și piperul acestei cărți este dată de comisarul Montalbano. Sunetul viorii nu este o carte prea groasă, prea voluminoasă, se termină ușor în 2-3 ore. Chestia e că te trezești râzând singur. Chiar și Mr. se tot uita ciudat la mine și voia să vadă pasajele de ce râd. Există și câteva legături cu volumele anterioare, dar nimic care să perturbe înțelegerea prea rău.

Pe voi vă tentează seria Montalbano? Ați citit Sunetul viorii?

2 Replies to “Recenzie – Sunetul viorii (Andrea Camilleri)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *