Recenzie-Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

De când a apărut noua cartea a Cristinei Nemerovschi – Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, parcă nu mă lăsa conștiința să dorm liniștită. Dar o dată ce am luat-o, deja m-am simțit ceva mai bine. Cu toate că a trebuit să stau un pic cu ea pe noptieră până ce m-am apucat de citit, întrucât deja aveam multe la rând din colaborări. Când a venit ziua cea magică, m-a luat somnul. Pe bune! După 10 pagini deja dormeam dusă. M-a prins obosită. Dar și când am pus mâna pe ea și eram în formă… credeți c-am mai lăsat-o? Nicidecum! Mai ales că nu e foarte stufoasă, deci se citește relativ repede.

Ana este o tipă cu probleme emoționale, ce țin de depresie și anxietate, care s-au agravat după moartea mamei sale. Așa că ea hotărăște să se interneze la un sanatoriu pentru a se detașa de toți și de toate. Cel mai mult m-a izbit descrierea locului, care părea scos din filmele horror: deși o clădire cu aspect antic și impunător, tehnologia era la ea acasă. Ana este terorizată la gândul că va muri și nu poate duce nimic la bun sfârșit, ba chiar și o banală ieșire la o cafea este pentru ea un efort supraomenesc.

În fiecare zi, la ora 6:20, ea se închide în baie pentru a fuma un joint. Așa-l vede pe Sin, cel mai fain tip ever, după cum zice ea, care trece pe acolo cam în aceeași perioadă. Prin circumstanțe fericite face cunoștință cu el și cu iubita sa, Sagri. Sagrada este o celebră scriitoare, mai în vârstă ca ei, pe la vreo 40 de ani, în timp ce Sin are 19, iar Ana 22, dar tipa se comportă foarte libertin. Bineînțeles, Ana, așa vraiște cum e la nivel psihic, se îndrăgostește de Sin, dar problemele ei devin din ce în ce mai grave atunci când nu mai își amintește ce face. Iar în urma unor evenimente neprevăzute, treburile-s și mai complicate.

Acțiunea e destul de simpluță, cartea are ceva similitudini cu Ani și alcool și sex, dar sunt și multe chestii cu care nu-s de acord. Să încep cu punctele pozitive: îmi place descrierea sanatoriului. Mi se pare un loc bestial, genul ăla de castel bântuit, sau azil unde se făceau experimente pe pacienți. Are o aură de mister foarte faină. Îmi place descrierea stărilor pe care Ana le tot îndură, este o analiză excelentă, o introspecție atât a gândurilor, cât și a durerii fizice. Zilele ei sunt diferite de când îi cunoaște pe Sin și Sagri, dar per ansamblu, existența ei este dată peste cap.

Ce nu-mi place: Ana este mult prea căzută psihic, altfel nu-mi pot da seama de ce se tot ține după Sin ca o cățea în călduri. Deci e primul personaj principal al Cristinei pe care nu-l agreez neam. Pare un gen de tipă leșinată, ok, n-am nimic cu starea ei, dar cum poți să fii mega-hiper toantă și să idolatrizezi un tip care nu e pentru tine, știu și eu, pentru simplul fapt că are deja o iubită? Mnah, oi fi eu mai conservatoare, dar asta e! Oricum, e logic că fără acest amănunt, acțiunea cărții nu ar mai fi avut loc.

Cred că Vicky sau M. sunt niște personaje mai pe gustul meu decât Ana. Pe ea o văd nu ca pe o învingătoare, cum se tot proclamă, ci ca pe o cauză pierdută, dependentă de ceilalți. Își ia un punct de reper – pe Sin, și gravitează în jurul său.  Sagri, în schimb, e the best! Într-adevăr, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată e mai diferită de celelalte cărți ale Cristinei. Nu mai e atmosfera plină de rock, veselă, ci ceva destul de sumbru. Iar ideile suicidale din cadrul cărții nu trebuie să vă sperie. Până la urmă, moartea face parte din noi. Din punctul ăsta de vedere, Cristina abordează totul cu naturalețe, totul este perfect normal și posibil. Aici sunt de acord cu ea!

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este clar altceva. Acum depinde cum vezi tu lucrurile și cât ești de acord cu Ana. Diferă de la om la om dacă empatizezi cu ea. Eu, una, recunosc, aș bate-o, să-i vină mintea la cap! Dar îi dau circumstanțe atenuante și mă gândesc că lucrurile ar fi stat altfel dacă nu era atât de instabilă din punct de vedere emoțional.